Iubire, obsesie, orgoliu, nebunie!

Dacă ai iubit vreodată pe cineva din tot sufletul și prin toți porii, atunci știi ce vreau să spun prin titlu. Hai să vedem, ce e iubirea? Iubirea e cel mai pur și onest sentiment pe care îl putem simți noi ca oameni, dar din păcate în aceeași măsură iubirea asta, sentimentul ăsta e din ce mai greu de găsit sincer, ori nu iubim noi sincer ori nu suntem iubiți sincer. Dacă iubești simți că trăiești, ca exiști ca ființă, simți că ai suflet în tine, sânge, inimă, puls. 

Ce e obsesia? de obicei asta apare în timpul iubirii, nu e o rușine și nici o laudă, dacă știi să o stăpânești cum trebuie nu e o problemă, e chiar bine, dar dacă nu, e grav, poți ajunge fie într-un spital de "glumeți" fie la "răcoare" depinde cum te comporți.

Ce e orgoliul? orgoliul e ego-ul tău care nu te lasă să faci ce simți când simți, e chestia aia care după un timp te face să te dai cu capul de pereți regretând că nu ai făcut ceva ce simțeai că trebuie să faci. Orgoliul e lacătul sufletului tău, poți să îl deschizi când vrei ca să faci ce simți dar ești prea orgolios să faci asta, ce clișeu. 

Nebunia, ei bine aici sunt mai multe tipuri de nebunii. Nebunia bună, aia frumoasă care place oricui și te face să fi mai interesant, te ajută să te simți liber și confortabil în largul tău, tu cu tine și totodată cu cei din jurul tău. Nebunia rea, asta e nasoală, nu aduce nimic bun după ea, aduce doar necazuri, probleme de care scapi greu și asta dacă nu te afunzi prea mult în ele. 

Când iubești sincer pe cineva, toate elementele astea se nasc fără ca tu să îți dai seama, treci prin toate stările posibile și imposibile, te gândești și așa și invers, și sus și jos, și în față și în spate. Vrei mereu mai mult de la tine, de la celălalt, te bați, te înjuri, plângi, îți vine să îți sapi o groapă să te bagi în ea când greșești, ești vesel, zâmbești, te uiți în gol, suspini, alergi, nu ai poftă de mâncare, pleci doar să ai de unde să te întorci, nu dormi, dormi prea mult, bei, fumezi, fumezi prea mult. Nimic nu e bine, totul e rău, ba nu stai, acum e bine, așa vreau să rămână, ești confuz, indecis, nesigur, te simți ok, acum nu, din nou. pleci, arunci cu ceva, te uiți la cer sau la tavan, visezi, dansezi, cânți, scrii, citești, trăiești. Da asta face iubirea, te ajută să trăiești, să simți, să te descoperi.  

Iubirea e comoara sufletului, combustibilul de care sufletul nostru are nevoie, asta ne face oameni, fără ea am fi roboți, roboți fără scop și sens, iar o iubire, o iubire adevărată are orgoliu, obsesie și nebunie. Dacă ai noroc să simți asta pentru cineva, ești bogat, poți să mori liniștit știind că ai luat de la viață tot ce e mai frumos, nimic nu te mai poate rănii, ești rege peste regatul sufletului tău și nimeni nu îți poate lua locul de acolo. 

Bărbaţii mai încearcă, femeile doar încearcă s-ă încerce!

Totul sa terminat, e gata. Relaţia sa dus aşa cum a venit, repede şi fulgerător. Ca bărbat te gândeşti să mai încerci totuşi, te frământă totul, amintirile, locurile, lucrurile, gândurile, stările totul. Mângâierea ei în nopţiile răcoroase de vară şi parcă tot ce te înconjoară îţi aduc aminte de ea. După un timp vrei să mai încerci şi te întorci. La femei e la fel, dacă au iubit, doar că ele nu mai încearcă, nici în ruptul capului. Asta e trist pentru că peste ani se vor întreba ce-ar fi fost dacă? Da se vor întreba chiar dacă în dormitor le aşteaptă soţul şi în bucătărie sunt copiii la care trebuie să le pregătească micul dejun. Nu contează că sunt "fericite" şi că acum sunt familiste convinse, în mintea lor se vor întreba "ce-ar fi fost dacă?"

Bărbaţii încearcă, se calcă pe orgoliu, îşi pun noroi în cap şi se afundă în rahat până în gât doar să mai încerce o dată. Da, ei greşesc, ei repară, ei renunţă şi tot ei se întorc. Femeile nu, iar acum întrebarea e oare cine pierde cu adevarat? Bărbaţii sau femeile?

Bărbaţii nu cunosc arta răzbunării prin vorbe şi fapte, femeile în schimb cunosc arta asta al dracului de bine şi o folosesc de fiecare dată când se simt vulnerabile. Mai bine te ia dracu direct, decât să se răzbune vreo femeie pe tine. Mai ales una pe care ai iubit-o sau care te-a iubit!

Bărbaţii se îndrăgostesc de corp prima dată, e lege asta. O lege nescrisa a bărbaţilor. Ca să ajungă să o iubească prima dată trebuie sa fie bună rău, să facă cei place. Ok, dacă a trecut testul seducţiei din punct de vedere fizic, acum discută şi împărtăşesc idei iar dacă se potrivesc e grav. Gata, o iubeşte, acum poate sa facă ce vrea ea cu el, din el. Ei bine, asta e o lege nescrisă a femeilor.

Femeile sunt rele, răzbunătoare şi devin perverse dacă sunt părăsite, cel puţin asta afişează. Deşi ele dorm încă cu jucăria de pluş pe care au primit-o de la fostul iubi care e un nenorocit, amărât, nesuferit, cretin şi idiot care nu mai merită nici măcar un scuipat... Ce să şi faci, doar nu sunteţi idioate să vă coborâţi în aşa hal încât să îl sunaţi şi să îi spuneţi că încă ţineţi la el. Nuu să nu faceţi asta, e ilegal, veţi ajunge la puşcărie dacă o faceţi.

Ok barbaţii încearcă şi sună, femeile nu. Asta se datorează şi anturajului. Daaa, mereu la câte o beţie cu prietenii în care tu te uiţi în gol şi te gândeşti la ea, îţi vei auzi toţi prietenii cum strigă: Sun-o fraiere dacă ti-e dor, sun-o, ce se poate întâmpla. În schimb femeile niciodată nu îşi vor sfătui prietena în suferinţă să îl sune, nuu, niciodată. Eventual zic ceva de genul: Lasă-l pe gunoi, uităl, lasă-l să se dea cu capul de toţi pereţi, să se întoarcă în genunchi la tine şi tu să-l refuzi şi să îi dai şi un şut în c**e, poate ai noroc şi nu se mai înmulţeşte dracului....  

Diferenţa e că peste ani dobitocul care s-a întors va fi fericit şi împăcat cu sine ştiind că a făcut ce a simţit la momentul potrivit. În schimb prinţesa orgolioasă va trăi lângă un bărbat aparent ok (defapt va fi un lake care nu face nimic decât ce spune ea, sau va fi unul cu prea mulţi bani pentru ca ea să mai comenteze ceva) care aparent o iubeşte (mai mult prin gură, scuze din gură) şi se va minţi că e fericită şi că evident la uitat pe nefericitul, prăpăditul ăla care a venit cu miloaga să îi spună că încă o iubeşte şi că o vrea înapoi. Aşa că bărbaţi încercaţi, mai bine rănit câteva luni, decât nefericit o viată. 

Lasă-mă să îmi fie dor!

Lasă-mă să nu șterg pozele cu noi şi să nu schimb locul mobilei sau al lucrurilor de prin casă doar să o fac să arate altfel. Lasă-mă să nu beau până nu mai știu de mine nopți la rând şi să nu bat dj-ul din club dacă va pune melodii care să îmi aducă aminte de tine. Lasă-mă să nu merg în locurile unde mergeam de obicei noi, doar să am speranța unui prost că poate vei trece pe acolo. Lasă-mă să nu arunc toate hainele pe care le purtam când eram împreuna. Lasă-mă să nu dau jos pozele cu noi de pe peretele scărilor ca să le rup sau să le dau foc. Lasă-mă să nu arunc costumul sexy roz în care te îmbrăcai când aveai nevoie de mine altfel decât cu sufletul și care te făcea să pari o prințesă senzuală, rafinată și dornică de plăceri nebănuite. Lasă-mă să mă gândesc la tine în fiecare zi. Lasă-mă să îmi fie dor de tine și să te păstrez. Îmi place să îmi fie dor de tine, jur. Îmi place să mi se facă pielea de găină când mă gândesc la noi şi ai să râzi dar, îmi place să fiarbă tot sângele în mine când mă gândesc că poate ești cu altcineva. Că altcineva s-ar putea să vadă tot ce vedeam doar eu cândva. Ador să merg pe stradă și să îmi imaginez că încă ești lângă mine și ne ținem de mână. Ador să conduc privind scaunul din dreapta, acum gol, dar care cândva era doar al tău. Nu vreau să îmi schimb mașina doar pentru că am atâtea amintiri cu tine acolo, și nici nu vreau să intru cu ea în vreun stâlp.

 Nu vreau să scap de amintirea ta. Nu vreau să scap de dorul de tine. Pentru că oricât aș încerca să fac asta va fi în zadar. Toată ființa mea are amintiri cu tine și ca să renunț la ele ar trebui să renunț și la ea. Deci nu am cum. În fiecare dimineață nu mai beau cafeaua ca să mă trezesc, ci pentru că vreau defapt să visez în continuare la noi. La diminețile pline de tine, de parfumul tău, de buzele și ochii tai, de țigara cu ruj din scrumieră, de rujul de pe cană, de rujul de pe pielea mea. 

Nu te caut pe tine în alte femei, nu sunt șanse. Sunt frumoase dar degeaba, nu sunt "tu" și nu va putea niciuna să fie vreodată "tu". 

Nu am să te uit, pentru că tu nu ai fost, nu ești și nu vei fi niciodată oricine. Rămâi mereu luminița din sufletul meu până când zilele mele se vor sfârși. Rămâi bunătatea pe care ai trezit-o în mine. Rămâi zâmbetul senin care îmi făcea zilele mai frumoase. Rămâi femeia care schimbă destine și vieți. Rămâi femeia care ceartă, lasă, iartă, iubește, urăște, iartă din nou şi iubește și mai tare. Vreau să rămâi, chiar dacă nu fizic, rămâi amintire și dor. Decât să regret ziua în care te-am cunoscut, prefer să mă bucur de ea. De ziua aia senină de vară, defapt de seara aia. Seara în care acum mulți ani privirea mea a întâlnit-o pe-a ta și gurile noastre și-au spus primele cuvinte pentru prima oară. Mă bucur pentru toate zilele ce au urmat acelei zile. Pentru vacanțele noastre, pentru certurile noastre pentru lacrimile vărsate din ochii mei pentru tine și din ochii tai pentru mine. Mă bucur pentru că așa știu că ne-am iubit, că te-am iubit nebunește. O iubire dusă la extrem din toate punctele de vedere, pasiunea dintre noi ce nu cunoștea limite. Privirea ta mângâietoare pe care o aveai după o seara romantică sfârșită printr-una sau mai multe partide de dragoste, în care visele noastre deveneau realitate și nimic nu mai conta pe lume. Da, privirea aia ce o aveai când te uitai la mine cum savuram nesătul și satisfăcut în acelaşi timp, "țigara de după". Ma bucur că ți-am simțit parul ușor ondulat pe pieptul meu în timp ce te țineam în brațe uitâdu-ne împreună la telenovela ta preferată. Ma bucur de acel "mi amor" care suna atât de minunat și grațios pronunțat de buzele tale moi de catifea. Ma bucur de atingerile tale fine care trezeau emoții neștiute în mine. Nu regret nimic, am fost pentru o perioadă cel mai norocos bărbat de pe pământul ăsta, și asta îmi dă o valoare mult mai mare decât mi-o poate da orice altceva. Bani, statut sau alte lucruri materiale, nesemnificative. 

Te rog, lasă-mă să îmi fie dor, poate că într-o zi dorul ăsta se va stinge, dar acum lasă-mă să îl simt. Îmi place! 

Scrisoarea unui fost către o... fostă!

Cine află iubirea și iubește cu adevărat, nu va mai fi niciodată același om ca înainte! 

"Bună, a trecut ceva timp de când nu ne-am mai vorbit, auzit, văzut sau simțit. Deși corpurile și sufletele noastre erau de nedezlipit, acum sunt mai dezlipite și mai departe decât sunt galaxiile universului între ele. Sute, mii și poate chiar milioane de ani lumină ne despart. Dar totuși ceva mă face să mă întreb și acum dacă îți mai amintești de mine? Eu sunt cel care te cunoaște, eu sunt cel care la un moment dat te-a iubit din tot sufletul dar pe care ai ajuns să îl rănești. Mă întreb oare cum ești acum, dacă te-ai schimbat. Dacă poate ai devenit mai înțeleaptă de-a lungul experienței cu mine până la sfârșitul ei. Îmi amintesc ce emoții aveam la început când nu eram siguri că am putea fi într-o relație vreodată. Că poate nu aș fi găsit niciodată vreo cale prin care să îți cunosc mirosul pielii , trupul, bătăile inimii și fiecare celulă în parte. Că voi auzi și vei auzi seara ținându-ne în brațe șoapte dulci, calde de iubire. Că buzele îmi vor fi tremurat la primul sărut luminat de lumina lunii și a becului ce lumina vag în vârful unui stâlp de metal de pe strada ta. Ciudat nu? Sa-mi amintesc toate aceste lucruri care sunt bune și nu rele. Da e ciudat și știi de ce? pentru că în ultima perioadă a relației noastre credeam că toate astea s-au pierdut. Au fost date uitării, nu le mai știam, nu ne mai știam, ne uitaserăm pe noi doi, și amintirile noastre frumoase desprinse parcă din cele mai frumoase povești romantice. Defapt ce aveam noi era cea mai frumoasă poveste romantică, și ca orice poveste trebuia să aibă și un final. Îmi pare rău dacă te-am rănit, nu aș fi vrut să fac asta niciodată, doar că nu puteam să te las mereu să fi prioritatea mea în timp ce eu deveneam pentru tine o simplă opțiune.

Mă bucur că te-am cunoscut, că m-ai învățat ce înseamnă să trăiesc, să iubesc, și să simt. Să simt fericire, să simt durere, în suflet și în fiecare atom din mine. Iți mulțumesc pentru că ai fost, pentru că dacă nu erai tu nu aș fi realizat atâtea, nu aș fi fost cine sunt astăzi. Da, poate tu nu știi dar sunt schimbat, nu, nu mi-am făcut nici o operație estetică, sunt schimbat în interior. Ai înviat un nou "eu" în mine, un "eu" mai bun, mai sincer, mai calm, mai puternic, un "eu" cu mult mai multă încredere în el. Un "eu" cum probabil îți doreai să fiu la început. Nu știu cum aș putea să îți mulțumesc femeie pentru asta, defapt ba da știu, să rămân așa. Să nu redevin vechiul "eu". Să rămân omul schimbat de iubirea pentru tine și cu timpul să îmi îndeplinesc toate visurile, chiar și cele mai imposibil de realizat. Sunt dimineți în care mă trezesc, merg în baie mă uit în oglindă și zâmbesc, ma bucur de mine, de sufletul meu și tu, tu ești cea care m-a ajutat să pot face asta. 

Nu caut pe nimeni, nu am nevoie de nimeni. Sunt eu cu mine cel nou și mă simt în al nouălea cer, mă bucur de viață, ascult muzică, scriu şi citesc. Uneori îți mai scriu şi ție câte un mesaj pe o foaie de hârtie după care îi dau foc. Fac sport, conduc, mă uit la filme, şi multe alte lucruri ce mă fac să arunc cu praf de uitare peste amintirile noastre. 

Sper că ești fericită, și dacă nu ești sper să fi la un moment dat. Să realizezi la fel cum am realizat și eu că nu e bine să începi un nou capitol în viață fără să îl termini pe cel vechi definitiv. Că trecutul trebuie să rămână în trecut.

În încheierea scrisorii mele, vreau să îți mai mulțumesc odată pentru tot ce a fost între noi, pentru noi, și pentru amintirile noastre."

Lentile cu amintiri

Ochelarii de soare stau acum inutili, uitați undeva în dulapul din dormitor. Acei ochelari care acum câteva luni îmi protejau ochii de strălucirea plină de căldură a soarelui și prin care o vedeam pe ea ieșind din mare, cu părul ud, îmbrăcată în costumul de baie negru în stil brazilian pe care îl purta și care îi stătea al dracului de bine. Ochelarii de soare care au fost martori a atâtor amintiri frumoase și pline de dragoste, pasiune, plăcere și tandrețe pe care mai mult ca sigur nu le voi uita niciodată. Acei ochelari care îi plăceau și ei și pe care îi mai purta din când în când. Lentilele lor negre au văzut multe, prin ele am privit nisipul auriu, valurile spumoase ale mării mediterane, soarele şi mojito-ul pe care l-am băut la barul de pe plajă. Da lentilele alea de la ochelarii mei de soare care au văzut totul, au privit atent cum în timp ce ne plimbam pe malul marii ținând-o de mâna ei fină cu degete subțiri de pianistă, valurile ne inundau picioarele și parca clipele alea nu aveau să se termine niciodată. Câte amintiri pot trezii un obiect, o pereche de ochelari de soare!

Acum afară e frig, soarele nu mai strălucește și nu mai arde doar luminează, o lumină alba și seacă care nu ma face nevoit să mai port ochelarii de soare. Oricum nici nu mai vreau să îi port. Prefer să fie ultima vară în care i-am purtat și să rămână înregistrate cumva acolo ultimele imagini cu ea ieșind din abisul albastru pe covorul de aur al nisipului. 

E incredibil câte amintiri poți avea în obiecte simple, îți dai seama fără să vrei de tot ce a fost bun și frumos, de cât de perfect era totul la un moment dat și te face să te gândești cât de perfect ar fi putut să fie mai departe. 

Viața merge înainte, deciziile sunt luate deja și oricum verile pline de căldură și pasiune plimbată prin rai și iad, prin foc și gheață, prin agonie și extaz nu se vor mai întoarce. Dar sunt super fericit că le-am trăit și că le am pe retină și acum, de aici nu mi le poate lua nimeni. Fotografiile se aruncă într-un folder pe care îl ascunzi rece doar din teama de a nu da peste el mai târziu, ciudat e că nu ai puterea să le ștergi direct, le mai ți puțin, o lună sau două, poate chiar un an sau poate toată viața.  

  

Iarna singur...sigur!

E seara, iarna își face din nou încet dar sigur simțită prezența la fel ca în fiecare an. Anul acesta parcă totuși puțin mai special pentru mine, ninge. Fulgi ușori de nea coboară încet către pământ și se lovesc de parbrizul mașinii mele care merge constant cu o viteza de 80-90 km/h. Am plecat din oraș, vreau să mă plimb puțin, să mai scap de toată agitația pe care orașul mi-o oferă zilnic, parcă prea mult și de care m-am săturat. În difuzoare se aude melodia Grace - You Don't Own Me ft. G-Eazy iar pe fundal sunetul motorului mașinii care se accelerează din ce în ce mai tare pe refrenul melodiei. Îmi vine în minte vocea ei, chipul ei și toate amintirile frumoase cu noi. Îmi amintesc cum obișnuia să fie pe scaunul din dreapta, ținându-ne de mână în timp ce conduceam spre casa mea unde urma să ne petrecem multe ore pe zi, în fiecare zi. Viteza crește cu fiecare acord al melodiei. Se apropie o curba, pe jos zăpada a început să dea culoare griului obișnuit pe care îl avea asfaltul. Încetinesc deși voiam sa accelerez mai tare. Am încetinit totuși (e bine înseamnă că nu am înnebunit, încă). Intru în curba către stânga, la jumătatea curbei cu volanul încă virat accelerez, tracțiunea spate a mașinii își face treaba și rupe aderența cu asfaltul. Plutesc de spate, trag de volan în direcția opusă și mă joc puțin și cu accelerația. Simt adrenalina. Mi-aș fi dorit să fie și ea în dreapta acum, doar să îi văd reacția și să mă uit în ochii ei mari și negri, să simt teama de a pierde tot. Îndrept mașina și după doza de adrenalină bine meritată mai merg câteva sute de metri, unde găsesc o parcare special amenajată care avea o măsuță de lemn. Ies din mașină și îmi aprind o țigară, trag primul fum și îmi place sa vad cum ninge prin fumul țigării. Fulgi de nea se topesc pe fața mea fierbinte. Ridic privirea către cer și văd fulgi ca pe niște zâne îmbrăcate în rochițe albe care vin ușor spre mine iar atunci când mă ating în sfârșit le simt prezența, doar ca pe niște picături mici și reci. Atât, gata sa terminat. Aș putea să stau acolo toată noaptea dar termin țigara și urc din nou la volan, plec, nu știu ce sa fac, dacă să ma întorc acasă sau nu. Parca aș mai vrea să stau, aș merge la o adresa în oraș, dar pe strada aceea chiar dacă se poate circula în mod normal, eu am interzis. Asta nu pentru ca mi-a interzis cineva ci pentru că mi-am interzis eu, am zis sa fiu puternic și să îmi asum deciziile. Nu, nici mort nu mai merg acolo.

A trecut ceva timp de când a trecut tot, dar nu știu, sunt momente. Momente în care văd și simt tot ce simțeam acolo, în locul cald, din serile când o țineam în brațe și visam împreună la viitor. Mi-e dor, dar atât, pur și simplu dor, nimic mai mult. Nu o vreau înapoi, pentru că știu că nu e ceea ce vreau, dacă era nu renunțam dar nu. Nu e! E doar dor, și atât! 

Am ajuns acasă. Afară e frig așa că mă grăbesc să intru înăuntru. Mă descalț de ghetele groase de iarnă și îmi iau papuceii de casă care erau așezați la locul lor lângă papuceii de casă roz pe care obișnuia să îi poarte ea. Merg să fac un duș fierbinte. Potrivesc apa și brusc mă lovește un val de amintiri și plâng, da plâng sub duș. E bine mă descarc. Ies din baie i-au halatul pe mine și merg la bucătărie. Încep să îmi pregătesc niște paste, încă conectat la ea, la cum ar fi fost să fie aici și să o vad cu râde de mine încercând să fac pe bucătarul. Ascult muzică și parcă fiecare melodie mi se potrivește, zâmbesc.  Da acum 5 minute plângeam și acum zâmbesc. Pastele sunt gata, sunt ok, dar cu siguranță dacă le făcea ea erau mult mai bune. După ce termin, spăl farfuria și o pun la locul ei. Simt oboseala dar mai vreau să fumez o țigară. Beau putin suc și mă uit către scările ce duc către dormitor. Merg să dorm, mâine mă trezesc de dimineață, și parcă ochii mi se închid din ce în ce mai tare cu fiecare treaptă urcată. Mă arunc în pat și adorm instant, iar dacă am să o visez din nou aş vrea să nu mă mai trezesc. 

Jurnalul unui îndrăgostit

 - partea I - 

Dragostea, un sentiment care poate trezii tot ce e mai bun, mai frumos și mai pur într-un om. 

Pentru astăzi am pregătit o poveste, o poveste despre un băiat care s-a îndrăgostit la prima vedere de o fată, o fată mai minunată și mai specială decât toate fetele pe care le-a cunoscut până atunci. Avea un chip angelic, un zâmbet aparte care nu te lăsa practic să îți îndrepți privirea în altă parte. Din ziua aceea viața lui s-a schimbat într-un fel. Era frumoasă exact așa cum a visat el mereu că ar trebui să arate jumătatea lui, parcă era ruptă din visele lui cele mai frumoase. A cunoscut-o dar nu au fost niciodată împreuna, el mereu bătea apropouri dar nu a avut curaj să îi spună ce simte și din cauză că el la început a inventat ceva doar ca să poată intra în vorbă cu ea și să o cunoască, fata nici nu mai avea încredere în el. A trecut ceva timp în care nu au știut nimic unul de altul, băiatul a cunoscut între timp alte fete dar niciuna nu l-a făcut să simtă acel fior de dragoste așa cum îl făcuse ea... 

A fost o perioada în care nu a avut pe nimeni, atunci a fost și mai rău, a intrat în tot felul de prostii, aturajele proaste i-au adus problemele ce apăreau una după alta, păreau că nu se mai termină, iar el nu știa cum sa facă față și singurul motiv pentru care a reușit să se ridice a fost gândul că într-o bună zi o va vedea din nou... O visa noaptea și iși punea mereu întrebarea: oare cum ar fi fost viața lui dacă o avea pe ea alături? Unde era el? Ce facea?.... Timpul a trecut și destinul a făcut în așa fel încât într-o bună zi s-au văzut din nou și acele sentimente s-au reaprins în sufletul lui și a apărut odată cu asta din nou o speranță, speranța că poate acum nu va mai repeta greșelile ce le-a făcut, că este posibil ca fata visurilor lui să îl accepte în viața ei și vor reuși să fie fericiți împreună, că vor lupta unul pentru altul și dacă unul dintre ei nu mai poate să poată celălalt. E conștient că totul depinde de el și știe că dacă o va pierde din nou e posibil să nu o mai vadă vreodată... Gândul acesta îi dă fiori și se gândește mereu cum să o facă pe ea fericită, pentru că dacă ea va fi fericită, va fi și el. 

Minunea s-a întâmplat într-o seară de vară în luna iulie, când corpurile lor s-au apropiat de parcă cineva i-a împins intenționat din spate pe fiecare, privindu-se pentru prima dată în ochi cu adevarat, s-au aplecat unul către altul până când buzele s-au atins, închizând ochii au dat drumul prin primul lor sărut la toate sentimentele de drag, de dragoste, de frumusețe unul către altul. 

Nimeni nu-i perfect și dacă e ceva perfect, atunci cu siguranță ceva nu e bine…

Astăzi vreau să scriu despre perfecțiune, e un subiect atât de complex care poate să cuprindă foarte multe alte subiecte la fel de complexe. Perfecțiunea: Există sau nu? Dacă da, unde? Dacă nu, de ce?

Noi oamenii mereu căutăm perfecțiune, vrem ca lucrurile pe care le facem să fie perfecte asta ca să ne facă pe noi să fim perfecți și atunci din păcate străduindu-ne atât să le facem pe toate perfect, avem impresia că nimeni nu ne apreciază și nu suntem tratați așa cum se cuvine. Partea cea mai nasoală e că având această impresie nu mai apreciem adevăratele valori care chiar dacă nu sunt perfecte sunt totuși valori, ca de exemplu prietenia cu cineva, relația amoroasă, căsătoria. Da, ideea este următoarea, dacă te consideri perfect, nu faci altceva decât să privești cu superioritate oamenii din jurul tău și cu cât mai perfect și mai rege/regină te crezi tu ca persoană ceilalți te privesc din ce in ce mai rău. Cine iși dorește în anturaj o persoană care mereu trebuie să aibă dreptate, mereu ultimul cuvânt, mereu părerea cea mai pertinentă, mereu decizia cea mai bună pe care dacă nu o vei asculta și pune în aplicare vei ajunge să te dai cu capul de pereți până creierul tău se face 3 în 1 (ca, cafeaua). Ha? E cineva? Nu cred! Cu cât vei încerca mai mult să fi perfect cu atât vei devenii imperfect în fața persoanelor din jurul tău, iar cine te va cunoaște cu siguranță nu te va suporta...

Clișeul acela legat de bărbatul și femeia perfectă, il știți nu? Ok nu există așa ceva! Nu există un tipar, perfecțiunea nu o va atinge nimeni niciodată și nici nu a atins-o cineva până acum, însă ce poți face e să fi tu, așa cum ești tu cu bune cu rele, fără nici o mască și mai mult ca sigur asta în fața lumi te va face să pari mai perfect decât aceea care plănuiesc până la ultimul detaliu totul. Pe scurt și pe înțelesul tuturor perfecțiunea stă în naturalețe, nu tu decizi dacă ești bun sau rău, perfect sau nu, ci oamenii din jurul tău, tu fi natural, fi tu, unii te vor iubii și te vor lua ca exemplu alții te vor critica și vorbi toate gunoaiele despre tine. Dacă vrei să fi perfect nu vei face altceva decât să te afunzi și mai mult în direcția opusă, adică spre imperfecțiune. 

Sărutul de zece

Dimineața, după o noapte lungă, mă trezesc încet și cu mintea goală, gândindu-mă la ce urmează să fac astăzi. Mă ridic din patul meu cald, imi iau papuceii de casă în picioare și cobor scările ca să ajung in bucătărie pentru a savura cafeaua impreună cu o țigară bine venită. Ajuns acolo am pus cafeaua și am deschis frigiderul să văd ce pot servi la micul dejun. Totul decurge normal, am luat telefonul să imi verific notificările și am observat că suntem în data de 10, asta cândva nu demult însemna enorm pentru mine... nu e doar data în care îmi intră salariul pe card, e ceva mult mai profund decât orice altceva, e ziua în care drumul meu la un moment dat după niște ani buni sa unit cu un alt drum, lucru pe care nu îl vedeam să se întâmple dar sa întamplat.

Era data de 10, o seara răcoroasă de vară după o zi caniculară în care nu făcusem nimic altceva decât să pierd vremea în barul de cartier unde lucra ea. (celălalt drum)  Știa că sunt atras de ea, eram prieteni, glumeam, râdeam și vorbeam despre tot felul de subiecte mai mult sau mai puțin interesante. Ok deci e seară mai e puțin și barul se închide, ea trebuie să facă închiderea, eu așteptam cuminte să își termine treaba să pot să mai profit de câteva minute cu ea în timp ce o conduc către casă (care era foarte aproape de barul unde lucra), a terminat treaba, mașina mea era parcată în fața casei ei (da așa aproape era barul ăla) așa că ne-am îndreptat către mașină și casa ei. Pe drum mă uitam la ea la fel de fascinat ca de fiecare dată și mă bucuram de șansa pe care o am să îi vad ochii negri, chipul ei de înger cu păr lung de o culoare închisă, buzele ei nici mici nici mari și corpul de manechin perfect. Ajunși în fața casei ei la plecare ne-am apropiat puțin mai mult decât de obicei, ea știa ca o plac, eu nu știam nimic însă și eram destul de reținut cu ea (nu vroiam să ma trezesc cu o palmă care să îmi mute fălcile), dar nu știu în seara aia a fost altceva am simțit din tot sufletul și fiecare celulă din corp mă îndemna să o sărut așa că am tras-o ușor spre mine să o pot cuprinde mai bine am prins-o de talia ei de viespe și am strâns ușor palmele cât să îmi simtă și mai puternic atingerea. Am sărutat-o pentru prima dată după mulți ani, doamne ce sărut, cât de pasional a fost totul, eu nu prea credeam faza cu fluturașii în stomac, dar sărutul, bine mai apoi săruturile ei lungi și senzuale, m-au făcut să simt mai mult decât fluturași. Eram atât de fericit încât nu mai conta nimic atunci pe lume, puteau veni extratereștrii să dizolve pământul, putea să cadă tot cerul cu stele și cu lună, se putea întâmpla absolut orice pe lume eu eram oricum în lumea mea, defapt mai bine zis în lumea ei.

De atunci de fiecare dată sărbătoream ziua asta împreună, ziua în care destinele noastre s-au unit și speram de fiecare dată că nu se vor mai despărții, dar s-au. Ziua asta va rămâne pentru mine mereu în suflet și mă voi gândii că într-o zi de 10 am avut parte de cel mai sublim sărut de la fata pe care o visam destul de des chiar și ziua cu ochii deschiși, nu doar noaptea în somn.

Să aveți o zi și o seară de 10 frumoasă. 

Sunetul timpului... TIC-TAC

Soarele răsare după o noapte bună în care am reușit să mă odihnesc destul de bine, nu îmi amintesc dacă am visat ceva dar sunt mulțumit că m-am trezit odihnit. Ca de obicei cobor în bucătărie pentru a-mi pregăti cafeaua, mă aștepta cuminte acolo pisicuța mea mică și năzdrăvană cu gândul la micul dejun copios pe care il voi pregăti nu înainte însă de a face o mică conversație cu ea. (da vorbesc cu pisica mea, și ce?)

Nu știu de ce în dimineața aceea am auzit mai clar și mai zgomotos ceasul de bucătărie primit cadou de la maică-mea, și uite așa am început să ma gândesc la timp, ce e timpul? oare noi trecem prin timp sau timpul trece prin noi? de ce îmbătrânim? de ce nu putem opri timpul și alte zeci de întrebări care mi-au răsărit în minte doar prin simplul și firescul zgomot tic-tac făcut de ceasul din bucătăria mea. Nu știu cum de nu l-am mai auzit până atunci, probabil având o perioadă mai agitată și fiind mereu îngândurat nu am realizat ce se întâmplă în jurul meu nici măcar ticăitul ceasului. Hmm ce trist! Mi-am dat seama atunci că de multe ori suntem poate prea agitați și nu mai reușim sa vedem simplitatea unei clipe, pur și simplu nu mai trăim clipa. Prea mult zgomot, gânduri negre care ne fac să nu mai auzim, sa nu mai vedem și să nu mai simțim. Mi-am dat seama de asemenea că îmi place sunetul ceasului și că mă liniștește, mă ajută să ma calmez și să îmi dau seama de importanța prezentului! Nu ne putem întoarce în trecut (deocamdată) dar putem trăi prezentul frumos, putem să medităm asupra greșelilor făcute în trecut, să le conștientizăm și să prețuim mai mult ceea ce avem.

Timpul poate schimba oameni, vieți, destine, stări, concepții și ne poate ajuta să nu îl mai pierdem (pe el timpul). Pierdem prea mult timp din viață fără să ne dăm seama și ne trezim peste ani fără să avem o realizare concretă, avem însă multe foarte multe amintiri, amintiri care rămân mereu, unele în suflet și altele în minte.

Hai să nu mai pierdem timpul gândindu-ne cum să nu îl pierdem, ce spuneți? hai să trăim pur și simplu, să ne bucuram de fiecare zi, să vedem miracol îl lucrurile mărunte, să fim fericiți, să dăruim zâmbete, să învățăm să ne păstrăm aproape persoanele pe care le iubim, să dăruim iubire, să dăm tot ce avem mai bun din noi.

Așadar hai să trăim și să învățăm să ne bucurăm de viață, să ne respectăm pe noi și să dăruim mai multă iubire, să renunțăm la orgoliu, la ură și să ne gândim că oamenii care ne merită sunt încă acolo iar dacă nu sunt acum vor veni la un moment dat.

Regretele nu duc la nimic bun, și nici părerile de rău fără a fi urmate de îndreptarea greșelilor.

O seară liniștită!

Început de... Dece?mbrie

vei înțelege senmnul întrebării din titlu la final. :)

Fata cu bune maniere și cu ochii negri.

-text ficțional-

O zi călduroasă de început de iarnă, m-am trezit pe la ora 12 jumătate a.m. după o noapte bună și liniștită de somn. Am coborât jos în bucătărie cu gândul la cafeaua pe care o voi pregăti și pe care abia așteptam să o savurez. Cafeaua e gata, m-am așezat la masă și am luat prima gură, un pic amară dar dulce în același timp și fără lapte așa cum o beau eu de obicei... nimic deosebit totul decurge exact ca într-o zi obișnuită în care sunt liber și nu trebuie să îmi fac griji din cauza serviciului. Gândindu-mă cum sa profit de ziua superbă și de soarele de afară mă gândesc sa dau o fugă pană la mall să văd ce și cum, poate poate voi găsi ceva hăinuțe pentru iarna grea ce încet încet își face simțită prezența. Zis și făcut. Mă urc în mașina și pornesc către grămada de mașini ce stătea la semaforul din drumul meu spre locul unde avea să îmi petrec următoarele câteva ore din zi. Pe drum la radio a început piesa Epilog a trupei Vama, și mi-am adus aminte de cartea pe care a scris-o solistul trupei Tudor Chirilă - "Exerciții de echilibru", care mi-a fost recomandată în urmă cu ceva timp de o bună prietenă pe care nu o văzusem de mult, așa că m-am gândit că ar fi mișto daca tot ajung la mall după ce mă uit la haine să mă bag până la celebra librărie Cărturești și să citesc puțin din ea în compania unui ceai verde fierbinte.

Ajuns așadar la centrul comercial unde găsești aproape tot ce vrei și ce nu vrei, după o plimbăreală de aproximativ o oră prin cam toate magazinele de haine am decis să merg să îmi iau o porție mică de lectură. Am luat cartea și am început să citesc din ea stând în picioare și așteptând cuminte să se elibereze o masă unde să pot sta să citesc cartea mai relaxat și să îmi pot comanda și ceaiul verde mult dorit. După circa 15, 20 de minute în care deja începusem să fiu captivat de povestirile lui Tudor din carte, sa eliberat o masă, m-am așezat ne dezlipindu-mi ochii de la carte fiind foarte prins în ceea ce scria acolo. La un moment dat, nu după foarte mult timp de când mă așezasem aud o voce fină de femeie care mi-a spus parca șoptind dacă se poate așeza la masa mea (menționez că toate celelalte mese erau ocupate) sau dacă nu aștept pe cineva să vină. Ridicând privirea din carte m-am uitat la ea și i-am răspuns politicos că se poate așeza liniștită pentru ca nu aștept pe nimeni.

Nici nu aveam cum să îi dau un alt răspuns, probabil că și dacă aș fi așteptat pe cineva, în clipa în care i-am văzut ochii și chipul minunat răspunsul ar fi fost același și probabil aș fi uitat pentru câteva clipe că mai trebuie să vină și altcineva. Sa așezat subtil și cu grijă încercând pe cât de mult posibil să nu ma deranjeze observându-mă foarte concentrat la carte. Adevarul pe care nu îl știa ea însă, este că după ce m-am uitat la ea și i-am răspuns, practic gândul meu nu mai era nicidecum la ceea ce scria în cartea lui Tudor (scuze Tudor), ci doar la ochii ei mari și negri, la chipul ei parcă pictat de Picasso, Goga, Da Vinci și Van Gogh la un loc, la buzele numai bune de sărutat și de o culoare de un roșu natural și firesc, la părul ei lung castaniu închis și putin ondulat de parca cel mai renumit hair stylist din lume ia aranjat fiecare fir de păr în parte și nici atunci nu cred ca ar fi reușit să îi facă părul să stea mai perfect decât îi stătea.

O doamne ce femeie, ce ființă minunată sa așezat la masa mea, spuneam eu în gându-mi. Încercând pe cât posibil să mă reconcentrez la carte deși nu prea puteam face asta tragînd cu ochiul cam din 5 în 5 secunde la ea, a apărut și chelnerița care ne-a întrebat foarte politicos și pe rând ce dorim sa servim. Eu i-am răspuns scurt și hotărât că vreau un ceai verde, ea în schimb cu un calm pe care probabil doar în rai am să îl mai vad i-a spus că dorește un ceai negru. Nu am cum sa explic dar vocea ei aș putea să o compar cu a celor mai celebre cântărețe toate puse la un loc și cântând in cor Hallelujah (un link către melodie https://www.youtube.com/watch?v=qSgsW9GLerA ca să ințelegeți mai bine ce vreau eu să zic ).Ok, chelnerița a plecat lăsându-ne din nou în liniștea lecturii, ea a scos meticulos din geantă un pix, câteva foi de hârtie, un caiet și niște felicitări de sărbători pe care mai apoi le-a scris (un scris minunat by the way). Nu am putut să nu observ ținuta ei extrem de decentă și frumoasă, se vedea că are gusturi bune la haine și că nu e genul de fată care preferă să își aleagă ținute sexy prin care fie vară fie iarnă să le pot "ghicii" culoarea sutienului și chiar pe cea a chiloțiilor.

 A venit ceaiul și aburul acestuia avea un miros specific, hmm un miros atât de fin care mi-a ridicat și m-ai mult pofta de ceai, ba mai mult a intensificat parcă și parfumul pe care îl purta ea, nu știu ce parfum avea dar credeți-mă că aș fi dispus să plătesc cel mai bun parfumier din lume doar ca să îl creeze și să îl mai pot simți încă o data. Cu pofta mea nebună de ceai și grăbit să îmi umplu ceașca nu am observat că, chelnerița ne-a adus o singură linguriță, așa că mi-am ridicat privirea spre ea, ea se uita deja oarecum amuzată la mine și fiind o persoană prea inteligentă mi-a zâmbit și mi-a spus așa: - Da, putem folosii aceeași linguriță. În clipa aia cred ca pupilele ochiilor mei s-au transformat din forma lor rotundă obișnuită în două inimioare mari și negre, eram pur și simplu fermecat de ea, i-am zâmbit, i-am mulțumit și am luat lingurița pentru a mesteca zaharul în ceai, nu mai conta oricum gustul ceaiului, puteam bea și apa din Marea Moartă atunci că oricum eram prea fermecat de ea și toate organele mele de simț din corp erau date rău de tot peste cap. Am pus ușor lingurița la locul ei pe un șervețel, ea scria de zor în caietul pe care la scos din geantă, o priveam și profitam de concentrarea pe care o avea ea la scris să o pot privi fără să își dea seama de asta, după câteva zeci de secunde în care am privit-o fără să mai aud, să mai văd și să mai simt altceva, am luat o gură de ceai, am oftat ușor și am început din nou să citesc. Citeam și gândul meu era tot la ea, la vocea ei, la chipul ei, la ochii ei și nu mă puteam abține să nu mai arunc câte o privire spre ea, după aproximativ o oră ( da, o oră :)) ) privirile noastre s-au întâlnit din nou însă fără să ne spunem ceva, pur și simplu ne-am privit și în secunda următoare ne-am îndreptat din nou atenția spre ceea ce făceam fiecare, eu cu cititul cărții lui Tudor și ea cu scrisul a ceva....

După încă un timp mi-a sunat telefonul care era pe masă lângă ceașca mea de ceai (ea între timp s-a pus să citească codul bunelor maniere) nu am avut cum să nu observ că atenția ei de la citit a fost distrasă de sunetul inconfundabil al unui iphone care sună, am observat de asemenea cum și-a aruncat privirea preț de o fracțiune de secundă asupra telefonului meu ( probabil era curioasă cine ma sună :)) ) am luat telefonul m-am uitat să vad numărul și era mama, am decis să îi răspund să văd care e treaba, după o discuție de circa 1 minut cu mama la telefon în care mi-a amintit că dacă nu mănânc mor, dacă nu beau apă mor, dacă nu respir mor și așa mai departe am terminat apelul și am pus telefonul din nou pe masă, imediat după am ridicat privirea către ea și ce credeți? se uita la mine zâmbind subtil, parcă și ochii îi zâmbeau și cu o ușoară mișcare a capului i-am răspuns înapoi la zâmbet tot cu un zâmbet, a revenit la citit. Am revenit și eu.
Trecuseră deja aproximativ 2 ore jumătate de când stăteam la masă împreună dar fără sa ne vorbim ci doar comunicând prin intermediul privirilor, am continuat în starea asta și nu știam efectiv cum să intru în vorbă cu ea, pur și simplu mă blocasem de tot, îmi veneau tot felul de întrebări legate de toate domeniile și nu am avut tupeul să îi adresez măcar una din ele. Nu sunt genul de bărbat emotiv sau rușinos dar în fața ei pur și simplu m-am blocat la fel cum se blochează un lacăt. Nu am putut spune nimic, o priveam și atât. La un moment dat îmi sună din nou telefonul, era un prieten care se afla și el în mall, am vorbit cu el circa 2 minute, m-a chemat unde era el și i-am spus că nu pot veni acum pentru că am puțină treabă și că îl voi suna eu puțin mai târziu. Am închis telefonul și l-am pus din nou pe masă la locușorul lui să stea cuminte. Arunc o privire din nou asupra ei și revin la citit. Nu am prea înțeles nimic din ce citeam pentru că imaginația mea era prea ocupată să fabrice vise împreună cu fata ce stătea la masă cu mine și citea cuminte din codul bunelor maniere dar la care nu am avut curajul să îi spun absolut nimic timp de 3 ore și ceva aproximativ (băga-mi-aș). Citind și visând la viitorul pe care îl puteam avea cu ea, aud cum începe să își strângă lucrurile de pe masă, nu știam cum să reacționez, eram blocat blocat blocat blocat..... Se ridică de la masă și cu aceeași voce minunată de cristal îmi spune: - Mulțumesc că m-ai lăsat să stau lângă tine, o seară frumoasă îți doresc. Și îmi zâmbește inocent în timp ce se întorcea cu spatele către mine. Am simțit cum inima începe sa bată din ce în ce mai tare și să devin agitat, instinctul îmi spunea să mă ridic și să vorbesc cu ea (măcar acum dacă 3 ore și ceva am reușit să fac pe mutul și să îi dau impresia că poate sufăr de vreun retard) dar nu... nu am făcut-o, am rămas în schimb lipit de scaunul ăla de parcă cineva mă legase de el și urma să ma împuște în cap dacă încerc să ma ridic. Ea a plecat și eu am urmărit-o cu privirea până în momentul în care ochii mei nu mai reușeau să o vadă, imediat după aceea am mai luat o gură de ceai m-am ridicat și eu de pe scaunul ăla "împuțit" și am ieșit din librărie, am mers în direcția în care o văzusem pe ea că a plecat cu gândul că poate poate o prind din urmă și o voi întreba măcar cum o cheamă, să știu și eu ce nume are frumusețea, inocența, farmecul, inteligența și perfecțiunea. Mda asta e mi-am spus... a plecat și nu știu nimic despre ea deși aș fi avut destul timp cât să aflu mult mai mult decât cum o cheamă și poate că dacă aș fi avut c***e și reușeam să port o conversație plăcută cu ea nu ar fi plecat așa devreme sau chiar dacă ar fi plecat, lăsa un număr de telefon, o adresă de facebook sau pur și simplu stabileam împreună o nouă întâlnire pentru a continua discuția noastră.

Nu a mai rămas nimic decât să merg în continuare la ceai acolo și poate destinul și cel de sus va face ca noi doi să ne vedem din nou, aa și sper ca dacă se va întâmpla asta să nu mă mai blochez ca un fucking retardat și să pot să îi spun și eu fetei ăleia ceva... Hai la somn cu voi, eu o mai visez puțin... :)