Vreau să-mi fi "menajeră"

E neapărat nevoie să mai dau câte-un var alb peste pereţii unor încăperi mâzgăliţi din răzvrătire, mai mult decât din convingere. Ar mai trebui să regândesc poate scara, pentru că şansa ca numărul femeilor din mersul meu în sus să scadă e minima! Îmi mai trebuie câteva obiecte esenţiale, extrem de folositoare pentru traiul zilnic, am cam pierdut din vedere banalul, fiind prea ocupat cu spectacolul instinctelor mele. Şi … o menajeră.

Aş vrea ca tu să aplici pentru funcţia asta. Menajera din “locuinţa” mea ar trebui să fie, culmea, cea mai importantă fiinţă pentru mine şi tu cam eşti… Singura care să aibă voie să umble printre gândurile mele, doar ca să le pună puţin mai în ordine, singura care să ştie să-mi spele şi să-mi aeriseasca mintea şi care să-mi spună mereu ce nu mai am în mine, ce trebuie neapărat trecut pe lista de noi achiziţii … Fata-n casă … De cand te ştiu, ai cam învăţat totul despre curăţenie. Te chem pe tine pentru că vreau să îmi araţi ce şti să faci. Nu vreau să cotrobăi prin sertare şi nici să nu şterpeleşti lucruri de valoare, cel mult poate doar să le admiri dacă vrei. Şi aş mai vrea să nu-mi pui aceeaşi uniformă pe care au mai purtat-o alţi bărbaţi la care poate ai mai curăţat podeaua vieţii. Am deja câteva idei pentru a curăţa scara, trebuie doar să ai încredere că nu voi pune capcane pe trepte …

Dacă accepţi postul acesta va trebui să ai în vedere faptul că nu poţi să demisionezi aşa uşor, nu o poţi face printr-un  bileţel lăsat pe masa din bucătărie... iar plata, nu vei primi bani, vei primi admiraţia mea, vei primi privirea mea din fiecare dimineaţă şi îmbrăţişarea mea ce va ţine locul păturii noaptea. Da, vei lucra non-stop, nu e un serviciu oarecare unde ai un program, e mai mult un angajament fără contract. Singura regulă ar putea fi să nu pleci lăsându-mă într-un haos din care să nu mă mai poată scoată nici o altă menajeră vreodată.

Vei avea acces la tot ce am eu mai de preţ, vei ştii tot ce se află până şi în locurile cele mai ascunse din casa sufletului meu, ba mai mult, îţi voi da şi ţie o cheie de la podul minţii.

Nu va trebui să porţi uniformă, prefer să îţi faci treaba goală sau cu cel mult un halat de baie pe tine. Nu vei avea unelte, mâinile tale vor fi îndeajuns. Nu am nimic de dărâmat la casa asta, am doar de făcut câteva consolidări, pentru că am avut momente când am exagerat cu neîncrederea în mine. 

Sper să îţi placă şi să rămâi, nu mai vreau să fiu dezordonat, nu mai vreau să fiu plin de praf şi scrum, vreau să fiu curat, vreau să-mi fi menajeră, vreau să-mi faci curăţenie şi să o întreţi. 

Chiar dacă soarele străluceşte, nu-i deajuns să mă încălzească

Cu pleoapele împovărate de-o aşteptare mai grea decât nevoia de aşteptare, simt mai tare răceala ultimei ierni lângă ea decât căldura soarelui ce străluceşte astăzi la început de primăvară. Nici soarele nu mă poate încălzii, deşi am sperat că va reuşi să facă asta. Mă gândeam că odată cu primăvara când toate florile înfloresc frumos, să inflorească şi în sufletul meu pacea şi liniştea care ofiliseră odată cu plecarea ei. Dar nu. Se pare că soarele nu mă ajută să o pot uita, nici ploaia nu poate şi nici timpul. Poate că aşa trebuie să fie, să nu o pot uita vreodată, doar să mă obişnuiesc cu realitatea de a nu mai fi lângă mine. Zile şi nopţi trec când repede când încet, dar încă nu e zi în care să nu mă gândesc la ea, la ochii ei de cristal negru infinit, la buzele ei ce aveau gust de fericire şi la atingerea care mă ridica către rai. Dar din păcate se făcea că-n privirea care credeam că mă iubea cel mai mult trăia unul dintre cele mai mari secrete, secretul de a iubi fără să iubeşti. Nu voi înţelege niciodată cum poţi să emani iubire şi în acelaşi timp să nu iubeşti defapt.

Am încercat să văd în ea măcar o fărâmă de bunătate, măcar o fâşie îngustă de adevăr, şi am văzut ce a fost adevărat abia după ce a plecat. Acesta era defapt costul de a afla adevărul, am avut de ales între a fi fericit uneori şi poate de a nu mai fi niciodată. Ceea ce s-a întâmplat defapt, a fost să cunosc o femeie de mai multă vreme, dar abia într-un anume moment s-o văd cu adevărat. Mereu am crezut că dacă zâmbetul mai are și nuanțe false, lacrima nu prea minte, decât la actrite, problema e că eu am dat peste una din cele mai bune. 

Încă trebuie să urc treptele către dormitor singur în fiecare zi ca să îmi aleg cine vreau să fiu fără ea, doar că nu prea vreau să fiu fără ea. Dădusem peste o femeie ce nu ştiam că îmi va pune capac sufletului, un capac cu lacăt la care a păstrat cheia când a plecat, dar cheie pe care a aruncat-o, iar acum nici măcar ea nu-mi mai poate deschide sufletul. Nu cred că sufletul meu va rămâne închis aşa mereu, sper ca într-o bună zi să apară cineva care să poate deschide acel capac, cumva. Până atunci, reuşesc cu greu să-mi aleg în fiecare zi câte o mască care să ascundă ceea ce simt defapt, deasta uneori sunt vesel şi găsesc puterea să zâmbesc. Nu mă aşteptam la asta, nu mă aşteptam să nu mai pot simţi nimic deşi apar persoane pentru care ar trebui să simt ceva. Poate am pierdut din vedere esenţialul din cauza banalului ce mă invadează zilnic, din cauza nesimţirii pe care o simt defapt. Nu mai sunt ca înainte, nu mă mai recunosc şi cred că nici ea nu m-ar mai recunoaşte. Prefer să înec fiecare seară într-un pahar de vin amestecat cu indiferenţă, mai privesc o fotografie veche în care zâmbeam sincer, mai deschid o carte şi aflu că nu sunt singurul care a trecut prin aşa ceva şi... mai citesc câte un mesaj, deşi ar fi trebuit să le şterg le-am păstrat pe toate. Uneori la fel cum oboseala nu mă lasă să adorm nici cafeaua nu mă poate trezii. Uite aşa trece azi, trece mâine şi fiecare zi ce urmează. Mă refugiez în lucruri mărute care reuşesc să mă distanţeze pentru câteva clipe de felul de coşmar ce mă încearcă. Uneori aş vrea să pot pleca departe, undeva în lume, alteori aş vrea să mai vizitez locuri din trecut care să mă facă să simt mai aproape tot ce sa depărtat. Totul va trece într-o bună zi, atunci când voi trece şi eu.  

Tu nu ai fost niciodată, eu totuşi am rămas

Eram eu, tu şi glasul, pe stradă ţinându-ne de mână sau în braţe, dimineaţă, prânz sau seara. Pentru mine oricum nu mai conta timpul, aşa că nu îmi pot da seama dacă timpul trece mai greu acum sau e doar o iluzie a conştientului meu. În tot acest prezent defapt demult uitat şi trecut eram un suflet, ne zâmbeam pentru orice lucru minor, ne adoram privirile şi paşi nu puteau face nimic altceva decât să ne apropie trupurile. Ne fumam împreună odată cu ţigările moştenirea propriului paradis. Uneori era perfect totul deşi perfecţiunea nu există, cred că noi am inventat-o cândva, sau poate doar eu am simţit asta, totuşi, nu ştiu dacă perfectul a fost doar de faţadă şi ne-am dat seama mai târziu de asta sau doar că orice lucru bun se termină. Poate că ar fi trebuit să îmi dau seama că ceva perfect are un defect mare în interior, pentru că repet nimic nu poate fi perfect. Poate m-am lăsat dus de buzele rujate cu indiferenţă şi neadevăr, doar pentru că am crezut undeva ca un nebun că pot să transform imperfectul persoanei în perfect. Am greşit când am crezut că eu sunt perfect, dar cred că am greşit mai tare când am crezut că tu eşti cea perfectă.

Tu defapt nu ai fost niciodată, eu totuşi am rămas, dar nu mă refer la perfecţiune, ci la noi. De fiecare dată când tu ai plecat la sute de kilomentri, eu încercam cu greu să te mai prind din urmă, până când am învăţat că e mai bine să rămâi, chiar dacă doare şi simţi cum fiecare zi ce trece îţi fură obraznic câte o doză de speranţă. Dar dacă tu nu ai fost niciodată defapt unde am fost eu? 

Acum contează mai mult decât puţin ce a fost, cu toate astea întrebările vor rămâne peste ani şi veacuri în amintirile mele, totul este mai mult decât puţin, frumoasa mea. 

Timpul creşte în urma noastră şi ne lasă gândurile să se uite, ori să se adâncească şi mai mult în suflete, conştiinţa se încruntă şi refuză să ne răspundă, prietenii ne spun să lăsăm moartă şi iubirea şi situaţia şi întrebarea ce ar fi fost dacă. Cu toate astea eu am rămas... tu, nu ai fost niciodată.  

Daca nu ai putut să îmi citeşti inima, citeşte asta!

Încă de la început am oferit totul pe tavă, am oferit sufletul meu împreună cu toate gândurile şi dezamăgirile trecutului meu, te-am lăsat să mă cunoşti cum nu am lăsat pe nimeni altcineva, am vrut să ştii totul despre mine deşi eu nu ştiam nimic despre tine. Am vrut să poţi avea încredere în mine, să te fac să mă iubeşti pentru ce sunt, să îţi arăt tot ce e mai pur şi frumos în mine, să fi sigură pe cine sunt, să ştii ca am mai iubit, să ştii ca am mai suferit, să ştii cum e inima mea. Mi-am dorit mereu să pot fi deschis cu tine, să te las să îmi citeşti inima dar tu din păcate nu ai reuşit, nu ai ştiut să citeşti în limba scrisă pe sufletul meu. Nu ai fost capabilă niciodată să înţelegi ce vroiam să îţi spun când îţi spuneam că vreau să rămân lângă tine până la sfârşit, sunt un necunoscut pentru tine, cred că acesta e motivul pentru care ai uitat atât de repede totul, pentru că tu defapt nici nu ai fost unde am fost eu în tot timpul, ai rămas undeva în trecutul tău inundată de remuşcări şi regrete, inundată de fostele iubiri neîmplinite şi toate astea s-au întâmplat pentru că tu te-ai ferit ca eu să te cunosc crezând că poate te voi judeca. Nu te-aş fi judecat, poate te-am judecat pentru că nu te-ai deschis în faţa mea aşa cum am făcut-o eu, prea multe secrete ai ţinut ascunse în tine, secrete care vor rămâne ferecate într-un colţ al tău de suflet pe care nimeni nu îl va cunoaşte poate vreodată.

Am spus că am mai iubit înainte să te cunosc pe tine, dar nu am iubit pe nimeni cum te-am iubit pe tine, nu am vrut să las pe nimeni să mă poate cunoaşte cum am vrut să mă cunoşti tu, nu ştii multe despre mine, iar dacă nu ai putut să îmi citeşti inima citeşte rândurile astea, poate vei realiza cât de multe ai pierdut ascunzându-ţi trăirile şi trecutul în care erai şi poate şi acum eşti încă blocată. Te-am iubit femeie mai mult decât cred că aş mai putea să iubesc vrodată în viaţa asta, ţi-am vândut sufletul prea repede orbit fiind de frumuseţea ta nevinovată. Te-am iubit enorm. Te-am vrut lângă mine atât de mult încât i-am dat pe toţi din jurul meu la o parte doar să îţi pot face ţie loc, am vrut să împart cu tine fiecare părticică din viaţă, cu tine doar cu tine, fără altcineva, nu mi-a păsat o secundă că poate uneori m-am lăsat pe mine fără nimic doar să îţi pot oferii ţie totul. Nu ai ştiut să citeşti inima mea şi îmi pare rău că nu ai făcut-o, dar nu îmi pare rău pentru mine, ci pentru tine. Te-am iubit atât de mult încât niciodată nu aş putea să îţi doresc vreun rău, vreau să fi fericită, vreau să te văd realizată şi împlinită, să te văd într-o zi mireasă chiar dacă mirele nu voi fi eu, să te văd într-o zi mamă chiar dacă tatăl nu voi fi eu, vreau să te văd fericită chiar dacă fericirea ta nu va fi lângă mine. Cred că asta e singura dovadă de iubire pe care mai pot să ţi-o ofer acum, poate aşa vei reuşi să citeşti într-un final ce a fost scris cu adevărat în sufletul meu.