Conversaţie de toamnă cu o frunză


Poate mulţi veţi spune de mine că-s nebun sau că am fost beat când am scris articolul acesta, dar in seara asta, mergând pe strada către casă am întâlnit o frunză mai specială. Mă privea insistent dintr-un covor format din surorile şi fraţii ei, într-un fel anume, de parcă ar fi vrut să-mi vorbească. M-am dus către ea şi-am ridicat-o, apoi mi-am aţintit privirea către ea şi am simţit-o cum îmi pătrunde-n minte. M-a întrebat cum sunt, de ce merg pe drum cu capul plecat, şi ce povară mă apasă pe umeri nelăsându-mă parcă să-mi ridic privirea. I-am spus că nu sunt tocmai fericit şi că persoana pe care o iubesc nu e lângă mine, că mi-aş dori din tot sufletul să o am acum alături şi să mă fi văzut şi ea cum o ţineam de mână seara, pe străduţa aceea prost luminată. Frunza a înţeles şi mi-a spus că viaţa e frumoasă, şi că nu merită să păşim cu privirea-n pământ indiferent de greutăţile pe care le ducem în spate. Avem o singură viaţă şi trebuie să ne bucurăm de ea. Problemele sunt trecătoare, iar ca să-mi demonstreze asta, m-a întrebat:

- Care erau problemele tale în aceeaşi zi, dar cu un an în urmă. 
- Nu mai ştiu exact ce gândeam acum un an.
- Păi ce, acum un an nu aveai probleme?
- Normal că aveam, dar le-am rezolvat cu timpul.
- Păi vezi, înţelegi acum de ce problemele sunt trecătoare?
Am zâmbit şi i-am mulţumit pentru lecţia asta, apoi mi-a spus:
- Eu mă nasc primăvara, iar pentru o vară întreagă mă bucur de vântul cald şi privesc oamenii cum trec pe sub mine. Mă uit la ei, dar ei nu se uită niciodată către mine, pentru că privirea lor e mereu în jos. Toamna cad şi eu din copacul care mi-a fost casă, iar oamenii pe care i-am privit o vară întreagă de sus, acum mă văd, dar cu toate astea, calcă peste mine. Atunci mi-am dat seama că de fapt, cu toate că se uită în jos spre mine, nu mă văd, pentru că ei privesc în gol. Toată vara am crezut că ei se uită în pământ pentru că acolo sunt florile, iar ele sunt mult mai frumoase decât mine, dar nu era aşa... pentru că vedeam că uneori le calcă şi pe ele. Cu toate că frigul mă usucă, iar tălpile oamenilor mă sfărâmă în fiecare an, primăvara renasc, iar vara următoare privesc oamenii cu aceeaşi blândeţe oferindu-le tot ce am eu mai de preţ, oxigenul. Acel oxigen fără de care ei n-ar putea să supravieţuiască. Toamna asta te-am întâlnit pe tine, iar tu ai fost singurul om de până acum care m-a putut observa şi vorbi cu mine, aşa că te rog transmite tu mesajul ăsta semenilor tăi. Spunele că o frunză pe patul de moarte le-a spus: Zâmbiţi, oameni! Probleme sunt trecătoare, iar viaţa e minunată!