Bărbaţii care plâng în faţa unei femei sunt nişte oameni foarte frumoşi şi au o forţă pe care niciun muşchi de suprafaţă n-ar putea-o întrece.
Sensibilitatea din voi (femeile) are nevoie de lacrimi. Poate că în ceaţa unui plâns calificat, de femeie care iubeşte degeaba, de femeie uitată sau părăsită, de mamă chinuită, se afla cele mai multe răspunsuri despre cine sunteţi, cât de frumoase şi cât de vii şi de minunate sunteţi…Poate câte un plâns la timpul potrivit nu e doar ce curge din voi, ci despre ceea ce puteţi aşeza mai bine în voi….Când plange o femeie, nu întotdeauna un barbat e de vină, dar el e mereu una dintre lacrimi (albă sau neagră)
N-am idee de ce , dar oamenii care trăiesc mult împreună uită să se mai întrebe “ce mai fac”. Se trezesc unul lângă celalalt, ştiu pe de rost ce mănâncă la micul dejun, ce muzică le place, când pleacă şi când vin de la muncă, unde le place în vacanţă, dar nu mai ştiu “ce mai fac”….Târziu, când lucrurile nespuse şi-au făcut cochilie, descoperă că celalalt face cu totul altceva decat părea a face şi ar răspunde mai degraba la întrebarea “tu cine esti?”…In loc să se întrebe seara, ochi în ochi, “ce mai fac”, cei mai multi oameni îşi ţin sufletele ferecate şi mimeaza “binele” pe care-l anunţă mereu… Sau sunt obsedaţi că fac rău şi nu mai ştiu nici care-i întrebarea, nici unde-s ochii celuilalt, nici care ar fi raspunsul autentic…
Am oameni la care mă gândesc imediat ce simt un miros care le seamănă. Ştiu şi pot retrăi chiar şi de la distanţă mirosul de pădure de toamna, de mare, de copilarie, de acasă…de în braţe la ea, de părinţi, de şcoală…
Mă gândesc la o femeie cu care dimineţile aveau gust de scorţişoară şi piper şi miere... Prima ninsoare de care mi-a fost teamă că o să mă prindă singur mi-a rămas, în minte, caldă…
Ne blocăm de mici în nişte idei fixe şi ne aliniem altora şi mai greşite ca ale noastre, că, nu-i aşa, cine mai are timp astăzi de analize profunde, de cunoaştere mai pe-ndelete?...Toţi ne pricepem la pus etichete, toţi ştim să “citim” oameni din prima şi puţini avem calitatea rară şi preţioasă de a recunoaşte că ne-am înşelat în privinţa unui om, în bine sau în rău. Aparenţele înşală mai abitir ca femeile nesigure pe ele, dar nu ştiu cum facem de nu le abandonăm.
….
E despre cum simt eu vara din mine…e despre ce a înflorit în mine, ce a dat roade, ce trebuie primenit, ce e nor şi ce e rază, când sunt ploaie, când mi-e vânt, ce culori am şi vacanţa cui sunt…
Sunt fascinat de câte se pot petrece între un bărbat şi o femeie. Sunt mereu uimit de iluziile în care credem, până ne trece dragostea. Sunt admiratorul tuturor celor care reuşesc să rămână excepţiile care îmbătrânesc de mână.
Să explice cineva cum se naşte dragostea! Să explice ce-i aia simplitatea unei priviri din care afli tot şi să îndrăznească oricine să argumenteze de ce se duc naibii, după o vreme, atâtea poveşti senzaţionale de iubire…
…am învăţat să mă uit mult mai atent la cei care au măşti, în genere de histrioni, de mereu veseli, de sufletul-găştilor şi petrecerilor, de femei şi bărbaţi celebri, de neclintit sau de risipitori de amoruri fulgerătoare..Am gasit pe acolo…nimic, mult zgomot şi praf sau…femeia care mi-a luminat viaţa o perioadă, sau care cel puţin asta cedeam eu că face..
Când am putut să iau omul în suflet, am fost fericit. Când doar l-am admirat şi i-am zâmbit, sperând că mă va observa la randu-i, am constatat ca inhibam personajul, că i se părea un joc, că mă suspectează de plăceri ieftine, şi mă trezeam că fuge de mine…
Poate că cel mai sincer anunţ matrimonial- dar n-am auzit să fi publicat cineva aşa ceva – ar fi : “ Sunt un bărbat atât de singur, atât de neiubit şi de speriat, încât aş vrea lângă mine orice fel de femeie, numai să nu mai dorm singur şi să nu mă mai trezesc pentru nimeni…Sunt atât de sarac, încât n-am nici macar cui să povestesc despre mine…Caut doamnă serioasă, fără obligaţii, căreia să-i dau în grijă sufletul meu”…
Am întâlnit o femeie care m-a eletrocutat. În secunda 1 mi se tăiase respiraţia, timp în care mi-am auzit bătăile inimii….2,3,4,5…Nici până azi nu ştiu să explic de ce. Dar ştiu ca ea era. Cea mai puternică amintire de atunci e privirea ei. Nu se uita la mine, ci la ceva făcut de mine. Era ceva pe faţa ei, în felul în care nu clipea şi în izolarea pe care şi-o contruise rapid, ca să nu o atingă hărmălaia din jur, era un semn ca-i pasă de mine pe care rareori l-am întâlnit în viaţă…Dar ştiţi de ce mi se face dor? Pentru că nu o pot avea, e mereu a altuia…
Pe femeia aceasta o iubesc ca pe viaţa însăşi, adică vreau s-o trăiesc, s-o provoc, s-o fac fericită, puternică…Vreau să am atâta grijă de ea şi de sufletul ei încât să-mi zâmbească mereu, chiar şi din faţa altarului unde-i va spune “da” altuia. Nu toate iubirile au aceeaşi formă, cum nici măcar într-un cuplu femeia şi bărbatul nu iubesc la fel. Mă gândesc că e cea mai specială fiinţă pe care viaţa mea l-a primit în dar, de aceea îmi propun să o iubesc în afara oricărei scheme, în afara oricărui gest previzibil şi în ciuda oricui. Nu ştiu dacă ea se va putea acorda la o iubire cu atâtea vibraţii, nu stiu dacă nu cumva sunt ca un motor mult prea puternic pentru o maşină încă şubredă dar ştiu că-i datorez acestei femei cel mai seducător dar pe care l-am primit vreodată - felul în care o iubesc. Pe femeia acesta o văd de câte ori închid ochii şi ea este inventatoarea fiorului care-mi străbate chiar acum şira spinării…Şi când sunt foarte singur, ajunge să închid ochii şi să-i zâmbesc. Femeia acesta a fost ea, iubirea vieţii mele. Şi va fi mereu chiar şi acum în mine, alături de bărbatul care nu credeam vreodată că sunt.
