Eram eu, tu şi glasul, pe stradă ţinându-ne de mână sau în braţe, dimineaţă, prânz sau seara. Pentru mine oricum nu mai conta timpul, aşa că nu îmi pot da seama dacă timpul trece mai greu acum sau e doar o iluzie a conştientului meu. În tot acest prezent defapt demult uitat şi trecut eram un suflet, ne zâmbeam pentru orice lucru minor, ne adoram privirile şi paşi nu puteau face nimic altceva decât să ne apropie trupurile. Ne fumam împreună odată cu ţigările moştenirea propriului paradis. Uneori era perfect totul deşi perfecţiunea nu există, cred că noi am inventat-o cândva, sau poate doar eu am simţit asta, totuşi, nu ştiu dacă perfectul a fost doar de faţadă şi ne-am dat seama mai târziu de asta sau doar că orice lucru bun se termină. Poate că ar fi trebuit să îmi dau seama că ceva perfect are un defect mare în interior, pentru că repet nimic nu poate fi perfect. Poate m-am lăsat dus de buzele rujate cu indiferenţă şi neadevăr, doar pentru că am crezut undeva ca un nebun că pot să transform imperfectul persoanei în perfect. Am greşit când am crezut că eu sunt perfect, dar cred că am greşit mai tare când am crezut că tu eşti cea perfectă.
Tu defapt nu ai fost niciodată, eu totuşi am rămas, dar nu mă refer la perfecţiune, ci la noi. De fiecare dată când tu ai plecat la sute de kilomentri, eu încercam cu greu să te mai prind din urmă, până când am învăţat că e mai bine să rămâi, chiar dacă doare şi simţi cum fiecare zi ce trece îţi fură obraznic câte o doză de speranţă. Dar dacă tu nu ai fost niciodată defapt unde am fost eu?
Acum contează mai mult decât puţin ce a fost, cu toate astea întrebările vor rămâne peste ani şi veacuri în amintirile mele, totul este mai mult decât puţin, frumoasa mea.
Timpul creşte în urma noastră şi ne lasă gândurile să se uite, ori să se adâncească şi mai mult în suflete, conştiinţa se încruntă şi refuză să ne răspundă, prietenii ne spun să lăsăm moartă şi iubirea şi situaţia şi întrebarea ce ar fi fost dacă. Cu toate astea eu am rămas... tu, nu ai fost niciodată.
