Cu pleoapele împovărate de-o aşteptare mai grea decât nevoia de aşteptare, simt mai tare răceala ultimei ierni lângă ea decât căldura soarelui ce străluceşte astăzi la început de primăvară. Nici soarele nu mă poate încălzii, deşi am sperat că va reuşi să facă asta. Mă gândeam că odată cu primăvara când toate florile înfloresc frumos, să inflorească şi în sufletul meu pacea şi liniştea care ofiliseră odată cu plecarea ei. Dar nu. Se pare că soarele nu mă ajută să o pot uita, nici ploaia nu poate şi nici timpul. Poate că aşa trebuie să fie, să nu o pot uita vreodată, doar să mă obişnuiesc cu realitatea de a nu mai fi lângă mine. Zile şi nopţi trec când repede când încet, dar încă nu e zi în care să nu mă gândesc la ea, la ochii ei de cristal negru infinit, la buzele ei ce aveau gust de fericire şi la atingerea care mă ridica către rai. Dar din păcate se făcea că-n privirea care credeam că mă iubea cel mai mult trăia unul dintre cele mai mari secrete, secretul de a iubi fără să iubeşti. Nu voi înţelege niciodată cum poţi să emani iubire şi în acelaşi timp să nu iubeşti defapt.
Am încercat să văd în ea măcar o fărâmă de bunătate, măcar o fâşie îngustă de adevăr, şi am văzut ce a fost adevărat abia după ce a plecat. Acesta era defapt costul de a afla adevărul, am avut de ales între a fi fericit uneori şi poate de a nu mai fi niciodată. Ceea ce s-a întâmplat defapt, a fost să cunosc o femeie de mai multă vreme, dar abia într-un anume moment s-o văd cu adevărat. Mereu am crezut că dacă zâmbetul mai are și nuanțe false, lacrima nu prea minte, decât la actrite, problema e că eu am dat peste una din cele mai bune.
Încă trebuie să urc treptele către dormitor singur în fiecare zi ca să îmi aleg cine vreau să fiu fără ea, doar că nu prea vreau să fiu fără ea. Dădusem peste o femeie ce nu ştiam că îmi va pune capac sufletului, un capac cu lacăt la care a păstrat cheia când a plecat, dar cheie pe care a aruncat-o, iar acum nici măcar ea nu-mi mai poate deschide sufletul. Nu cred că sufletul meu va rămâne închis aşa mereu, sper ca într-o bună zi să apară cineva care să poate deschide acel capac, cumva. Până atunci, reuşesc cu greu să-mi aleg în fiecare zi câte o mască care să ascundă ceea ce simt defapt, deasta uneori sunt vesel şi găsesc puterea să zâmbesc. Nu mă aşteptam la asta, nu mă aşteptam să nu mai pot simţi nimic deşi apar persoane pentru care ar trebui să simt ceva. Poate am pierdut din vedere esenţialul din cauza banalului ce mă invadează zilnic, din cauza nesimţirii pe care o simt defapt. Nu mai sunt ca înainte, nu mă mai recunosc şi cred că nici ea nu m-ar mai recunoaşte. Prefer să înec fiecare seară într-un pahar de vin amestecat cu indiferenţă, mai privesc o fotografie veche în care zâmbeam sincer, mai deschid o carte şi aflu că nu sunt singurul care a trecut prin aşa ceva şi... mai citesc câte un mesaj, deşi ar fi trebuit să le şterg le-am păstrat pe toate. Uneori la fel cum oboseala nu mă lasă să adorm nici cafeaua nu mă poate trezii. Uite aşa trece azi, trece mâine şi fiecare zi ce urmează. Mă refugiez în lucruri mărute care reuşesc să mă distanţeze pentru câteva clipe de felul de coşmar ce mă încearcă. Uneori aş vrea să pot pleca departe, undeva în lume, alteori aş vrea să mai vizitez locuri din trecut care să mă facă să simt mai aproape tot ce sa depărtat. Totul va trece într-o bună zi, atunci când voi trece şi eu.
